Psihologie

Comunicarea este o componenta esentiala a vietii, componenta care trebuie sa fie înteleasa cât mai corect pentru a-si atinge scopurile. Pentru a stapâni comunicarea trebuie sa o întelegem, sa întelegem elementele ei de baza.

În esenta, comunicarea reprezinta schimbul unei particule dintr-o parte a spatiului în alta parte a spatiului, particula reprezentând subiectul comunicat: un obiect, un mesaj scris, o idee. Acest mod simplu de întelegere a esentei comunicarii conduce la urmatoarea definitie: „Comunicarea reprezinta considerarea si actiunea de a deplasa un impuls sau particula de la un punct sursa, pe o anumita distanta, cu intentia de a reconstitui la un punct de receptie, un duplicat/copie si o întelegere a ceea ce a emanat de la punctul sursa.”

Daca am face o asemanare cu chimia, am putea spune ca formula comunicarii este: cauza, distanta, efect, combinate cu intentie, atentie si reproducere/duplicare/copiere, toate combinate cu întelegere.

Aceasta formula magica deschide portile catre întelegerea partilor componente, putem vizualiza functiile fiecareia, putem întelege mai clar întregul.

FACTORII COMUNICARII

Se pot defini doua unitati însufletite “A” si “B” considerate ca terminale. Prin terminal se întelege un punct care primeste, retransmite si emite comunicatii. În functie de aceste doua unitati si de relatiile care se stabilesc între ele, pot fi enumerati urmatorii factori ai comunicarii:

• Pentru a exista o comunicare este necesar ca in “A” sa existe o intentie care se va transforma la “B” in atentie, iar pentru a se realiza o comunicare este necesar ca in “B” sa apara o duplicare a ceea ce s-a intamplat in “A”.

• Importanta factorului duplicare poate fi exprimata si prin faptul ca intre “A”(cauza) si “B” (efect) trebuie sa existe o intelegere. Gradul de intelegere defineste premiza ca aceasta comunicare bilaterala exista, fapt realizat concret prin duplicare;

• Este randul ca in “A”(efect) sa se realizeze duplicarea a ceea ce a fost emis in “B”(cauza). In acest mod comunicarea este infaptuita, nu exista elemente care sa fi avut efecte negative.

Daca duplicarea nu se realizeaza corect, fie in “A”, fie in “B”, ciclul nu se inchide, exista o serie intreaga de explicatii necesar a fi furnizate pentru a se realiza intelegerea mesajului emis in “A”. Va fi necesara o etapa ulterioara in care atat “A” cat si “B” vor dori sa incheie ciclul comunicarii. Aceasta comunicare neterminata va genera in ambele parti o dorinta de raspuns,

• Saracia de mesaje receptionate va genera o serie de intrebari generate de perturbarea atentiei si intentiei.

• “A” are intentia sa-l intereseze pe “B”, iar “B” devine interesat de ceea ce doreste “A”. In mod similar fenomenul se repeta in “B”

• Intentia de a fi receptionat genereaza in “A” necesitatea de a fi mesajul sau sa fie copiat/duplicat. Daca mesajul din “A” nu poate fi duplicat in nici un fel sigur in “B” mesajul nu va fi receptionat. Este ca si cum “A” vorbeste romaneste iar “B” intelege doar englezeste. In acest caz, poate cei doi sa se inteleaga prin gestica comuna care sa genereze cauze, efecte si duplicari. Mimica si gestica poate sa comunice adesea foarte mult. Pentru a comunica trebuie sa luam in considerare diferite modalitati prin care putem atrage atentia celui caruia dorim sa-i comunicam ceva interesant pentru noi, ceva ce prin duplicare si intelegere sa devina interesant pentru el.

• “A” si “B” doresc sa comunice, fiecare are dorinta de a fi reprodus si de a reproduce mejajul

• existenta distantei nu trebuie impieteze asupra comunicarii

ALTE DEFINITII ALE COMUNICARII

„comunicare: actiunea de a comunica si rezultatul ei” (DEX)

Cercetatorii americani Frank E.X. Dance si Carl E. Larson, în urma cu aproape douazeci de ani, au adunat într-o carte cele mai reprezentative definitii ale comunicarii, propuse de diferiti autori: 126 de formulari. În ciuda numarului mare de definitii, s-a evidentiat ca, în functie de domeniu, termenul este utilizat într-o acceptiune particulara, specializata, deseori în divergenta cu sensul încetatenit în alte domenii.

Astfel de exemple sunt urmatoarele:

Edward O. Wilson – biolog – „Comunicarea este o actiune a unui organism sau unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau altei celule, într-o maniera adaptativa pentru unul sau mai multi participanti”.

Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul).”

Charles Morris: „punerea in comun, împartasirea, transmiterea unor proprietati unui numar de lucruri”; „orice mediu care serveste acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul.”

Collin Cherry: „Comunicarea este ceea ce leaga organismele între ele.”

Waren Weaver: comunicarea reprezinta „totalitatea proceselor prin care o minte poate sa o afecteze pe alta.”

Louis Forsdale: „Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, mentinut si modificat prin intermediul unor semnale comune (împartasite) care actioneaza potrivit unor reguli.”

Jose Aranguren: „Comunicarea este o transmitere de informatie la care se asteapta raspuns.”

Definitiile prezentate sunt rezultatele evolutiei istorice a cercetarilor în domeniul stiintelor comunicarii, momentele cele mai semnificative ale acestei istorii, scurte dar foarte dense, fiind redate în continuare.

MOMENTE SEMNIFICATIVE ÎN ISTORIA TEORIILOR COMUNICARII

În veacul al XIX-lea s-au inventat sistemele tehnice de baza în comunicare si s-a definit principiul liberului schimb. Comunicarea a devenit un factor de integrare a societatii, un ansamblu ce îndeplinea functii precise inspirând primele concepte despre o „stiinta a comunicarii”.

În acest context, „diviziunea muncii” a reprezentat primul pas teoretic pentru formarea noilor idei. Comunicarea contribuia esential la organizarea muncii colective în cadrul întreprinderilor si structura spatiile economice. Cosmopolis-ul comercial al conceptiei liberale de tip „laissez faire” se bazeaza pe diviziunea muncii si mijloacele de comunicare, cai fluviale, maritime si terestre, asociindu-i-se bogatia si cresterea economica. Distanta dintre realitate si teoretizarea voluntarista a domesticirii miscarii a caracterizat multa vreme viziunile asupra comunicarii ca factor de progres si împlinire a ratiunii. Expresia acestei stari de fapt o reprezinta maxima definita de François Quesnay „laissez faire, laissez passer”  Quesnay, atent la ansamblul circuitelor lumii economice, pe care încerca sa le înteleaga ca „sistem” si ca „unitate”, imagineaza o reprezentare grafica a circulatiei bogatiilor într-un asa zis “Tablou economic”, din care se desprinde o viziune macroscopica a unei economii a „fluxurilor”.

În 1793 se inaugureaza primul „telegraf optic al lui Claude Chappe”, sistem de comunicare la distanta utilizat în scopuri militare.

Scoala economiei clasice engleze utilizeaza conceptul de diviziune a muncii si modelul fluxurilor materiale, prefigurând un „model cibernetic al fluxurilor materiale cu fluxuri feedback ale banilor ca informatie” (John Stuart Mill). Conceptul de diviziune a muncii stimuleaza reflectii despre „diviziunea muncii mentale” care conduc la elaborarea unor proiecte de mecanizare a operatiunilor inteligente: „masina cu diferente” si „masina analitica”, stramosii calculatoarelor electronice.

Claude Henri de Saint-Simon înnoieste lectura socialului pornind de la metafora fiintei vii definind „conceptul de retea”. Saint-Simon – în Filozofia sociala – defineste o stiinta a reorganizarii sociale, care sa asigure trecerea între „guvernarea oamenilor“ si „administrarea lucrurilor”, societatea fiind conceputa ca un sistem organic – tesatura de retele – dar si ca un „sistem industrial” administrat de o industrie si condus ca o industrie. Filozofia industrialismului” grabeste împlinirea „erei pozitive”, definita ca fiind „functia organizatoare a producerii retelelor artificiale, a retelelor de comunicare-transport (retele materiale) si a celor financiare (retele spirituale)”.

Herbert Spencer face sa înainteze cunoasterea în domeniul comunicarii ca sistem organic enuntând în lucrarea sa Fiziologia sociala – cu mult înainte de publicarea operei majore a lui Darwin Originea speciilor – ipoteza „continuitatii dintre originea biologica si ordinea biologica”. Diviziunea fiziologica a muncii si progresul organismului – se afla pe acelasi nivel, de la omogen la eterogen, de la simplu la complex, de la concentrare la diferentiere – conduc la ideea ca societatea industriala întruchipeaza societatea organica. În acest sistem comunicarea este o componenta de baza a celor doua „aparate de organe”, cel distribuitor si cel regulator, facând posibila gestionarea relatiilor complexe dintre centrul dominant si periferie. Prin informatii si prin ansamblul mijloacelor de comunicare centrul poate sa-si „propage influenta”.

O notiune de baza în analiza sistemelor de comunicare este notiunea de „dezvoltare”. Auguste Comte îmbina conceptul de diviziune a muncii cu notiunile de dezvoltare, crestere, perfectionare, omogenitate, diferentiere si eterogenitate (idei împrumutate din embriologie – teoria dezvoltarii organismului viu). Organismul colectiv se supune unei legi fiziologice a dezvoltarii progresive, istoria fiind conceputa ca succesiune a trei stari/vârste: teologica sau fictiva, metafizica sau abstracta si în fine, pozitiva sau stiintifica.

Modelul de biologizare a socialului se transforma în norma atunci când este vorba de caracterizarea sistemelor de comunicare ca agenti ai dezvoltarii si civilizatiei, mediile de comunicare în masa ocupând un rol strategic.

În 1897, Friedrich Ratzel pune bazele geografiei politice sau geopoliticii, stiinta spatiului si a controlului lui. In viziunea lui Ratzel statul devenind un organism ancorat de pamânt. Retelele si circuitele, schimbarile, interactiunile, mobilitatea sunt diferite forme de manifestare a „energiei vitale”. În acest context al dimensiunii spatiale a puterii, spatiul devine „spatiu vital”

În ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea, se definesc problematicile „societatii de masa” si mijloacele de difuzare în masa. Masa se infatiseaza ca o amenintare reala pentru întreaga societate, justificându-se un control statistic al fluxurilor judiciare si demografice. În 1835, Adolphe Quetelet întemeiaza o noua stiinta a masurarii sociale, „fizica sociala”, o stiinta a carei unitate de baza este „omul mediu”. Tehnologia riscului si ratiunea probabilistica se transforma în câmpul /domeniul/ politic, devenind o unealta de administrare a indivizilor luati în masa.

Antropomertia lui Bertillon, biometria si eugenia lui Galton, ca si antropologia criminala a lui Lombroso contribuie la identificarea individului si stabilirea unor „profile”. Scipio Sighele (Gloata criminala) si Gustave Le Bon (Psihologia multimilor) descriu viziuni manipulatoare a societatii, care se deschid asupra naturii politice a opiniei publice (conceptele de sufletul rasei, popoare inferioare) eliberate de „constrângerile impuse libertatii de presa si de adunare”. Cei doi autori determina aparitia ideii/conceptului de „psihologia multimilor”.

Invers fata de multime – care este un concept de „contagiune psihica” produs în mod esential de contacte fizice – „publicul sau publicurile din era publicului” – produs al lungii istorii a mijloacelor de transport si difuzare – progreseaza odata cu sociabilitatea. „Nu apartii decât unei singure multimi într-un anumit moment, dar poti face parte din mai multe publicuri în acelasi timp” tinde sa defineasca lamentarea revarsarii apocaliptice a „multimii-gloata”. Sigmund Freud, în 1921, contesta axiomele psihologiei multimilor: „exaltarea afectelor si inhibitia gândirii de masa”, recurgând la conceptul de „libido”. „”Daca individul izolat în multime îsi paraseste singularitatea si se lasa sugestionat de ceilalti, o face pentru ca simte nevoia sa fie mai degraba în acord cu ei decât în opozitie si, poate, la urma urmei, s-o faca de dragul lor”.

La sfârsitul secolului al XIX-lea abunda discursurile utopice, capata contur imaginarul unei tehnici mântuitoare.Aceasta era neotehnica, ce a urmat erei paleotehnice, mecanice si imperiale, trebuind sa însemne afirmarea unei societati orizontale si transparente. Se schiteaza etapele viitoarei societati a abundentei comuniste într-o natura regasita datorita revolutiei si unde ratiunea este suverana, o societate în care marile industrii au fost nationalizate iar radioul, acest „telefon colectiv” este pus în slujba mobilizarii tuturor în „armata industriala” care va conduce la societatea de abundenta comunitara. În Statele Unite comunicarea este legata de proiectul de elaborare a unei noi stiinte sociale, pe baze empirice. Orasul, ca „laborator social” cu semnele lui de dezorganizare, de marginalitate, de aculturatie, de asimilare, devine terenul privilegiat de observatie pentru definirea conceptului de „ecologie umana” – aplicarea sistematica a schemei teoretice a ecologiei vegetale si animale la studierea comunitatilor omenesti.

O comunitate se defineste prin urmatoarele elemente (Park,1936):

• o populatie organizata pe un teritoriu, mai mult sau mai putin înradacinata în aceasta si ai carei membri traiesc într-o relatie de interdependenta cu natura simbiotica

În aceasta „economie biologica” relatiile inter-individuale sunt dominate de „lupta pentru spatiu”, „competitia” fiind un principiu de organizare definind nivelul subsocial – comunitatea organica.

• o suprastructura înaltata pe substuctura biotica si care i se impune acesteia ca instrument de conducere si control

În acest mod se defineste nivelul social si cultural, acest nivel fiind asumat de comunicare si consens (adica ordinea morala), care au rolul de a regla competitia facilitând indivizilor participanti la aceeasi experienta sa se incadreze in societate. „Cultura este în acelasi timp un corpus de obiceiuri si credinte si un ansamblu de artefacte si unelte sau dispozitive tehnologice”.

Charles S. Peirce utilizeaza pragmatismul ca pe o metoda de clarificare conceptuala, punând bazele teoriei semnelor – semiotica.

„Un semn sau representatem este ceva ce reprezinta ceve pentru cineva, sub un raport oarecare sau într-o privinta oarecare”.

“Totul este semn, Universul este un imens representamen, orice gândire este în semne; a gândi înseamna a manipula semne, pragmatismul nu este nimic mai mult decât o regula care stabileste sensul cuvintelor”

Orice proces semiotic (semiosis) este o relatie între trei componente:

• Semnul însusi;

• Obiectul reprezentat;

• Interpretantul;

Aceasta relatie este numita „triadica”. O semnificatie nu este niciodata o relatie între un semn si ceea ce înseamna semnul (obiectul lui). Semnificatia rezulta din relatia triadica, interpretantul având rol de mediator, de informare, de interpretare sau chiar de traducere a unui semn printr-un alt semn.

Rounded Rectangular Callout: Semnul însuºi

Rounded Rectangular Callout: Interpretantul

Rounded Rectangular Callout: Obiectul reprezentat

Se definesc trei tipuri de semne:

• Iconul seamana cu obiectul lui, are caracterul de a-l face semnificant, chiar daca obiectul lui nu exista.

• Indicele sau indexul este un semn care si-ar pierde caracterul care face din el un semn daca obiectul lui ar fi nimicit, dar care nu si-ar pierde acest caracter daca n-ar exista nici un interpretant.

• Simbolul este un semn asociat în mod conventional obiectului sau asa cum sunt cuvintele sau semnele de circulatie; daca n-ar exista interpretant, si-ar pierde caracterul care-l face sa fie semn.

„Daca n-ar exista interpretant, si-ar pierde caracterul care-l face sa fie semn. În aceasta perspectiva, gândirea sau cunoasterea este o retea de semne capabile sa se autoreproduca ad infinitum.”

Ferdinand de Saussure defineste, în cele trei cursuri de lingvistica (1906 – 1911) (Cursul de lingvistica generala), limba ca „institutie sociala, sistem organizat de semne ce exprima idei, ea reprezinta aspectul codificat al limbajului”.

Rounded Rectangular Callout: NIMIC NU ESTE UN SEMN DECÂT DACÃ ESTE INTERPRETAT CA UN SEMN

Saussure viseaza o stiinta generala a tuturor limbajelor, a tuturor semnelor sociale: „Se poate concepe o stiinta care studiaza viata semnelor în sânul vietii sociale … o vom numi semiologie. Ea ne va învata în ce constau semnele si ce legi le conduc.”

In 1964, Roland Barthes defineste semiologia: „Semiologia are ca obiect orice sistem de semne, oricare ar fi substanta acestuia si limitele lui: imagini, gesturi, sunete melodice, obiecte, iar complexele acestor substante, care se regasesc în rituri, protocoale sau spectacole, constituie, daca nu limbaje cel putin sisteme de semnificatie”. Barthes ordoneaza elementele fundamentale în patru rubrici:

• limba si vorbire;

• semnificant si semnificat;

• sistem si sintagma;

• denotatie si conotatie;

Binoamele semnificant – semnificat si denotatie – conotatie sunt importante pentru studiul discursului mijloacelor de comunicare de masa. Fiecare semn are un aspect dublu, unul perceptibil si audibil: semnificantul; celalalt, continut în cel dintâi si purtat de el: semnificatul. Între aceste doua elemente exista un raport de semnificare. În lucrarea Mitologii (Mythologies, 1957) Barthes defineste importanta „dezvoltarii publicitatii, a marii prese, a radioului, a ilustratiei, fara sa mai vorbim de supravietuirea unei multimi de rituri de comunicare, rituri ale aparentei sociale”.

Dupa primul razboi mondial (1914 – 1918), mijloacele de difuzare au devenit instrumente de „gestionarea opiniilor de catre guvern”, tehnicile de comunicare au facut un salt înainte.

Pentru Harold D. Lasswell (Tehnici de propaganda în razboiul mondial) „propaganda înseamna democratie”, propaganda constituind singurul mijloc de a asigura adeziunea maselor, mijloc mai economic decat violenta, coruptia ori alte tehnici de guvernare.

Aceasta viziune instrumentala consacra o reprezentare a atotputerniciei mass-media, considerata instrument de „circulatie a simbolurilor eficiente”. Se presupune ca mass-media actioneaza dupa modelul „acului de seringa hipodermica” desemnând efectul sau impactul direct si nediferentiat asupra indivizilor atomizati.

Lasswell – în lucrarile sale: Psihologie si politica, 1930, Politica mondiala si insecuritate personala, 1935 – este interesat de problemele propagandei, ale opiniei publice, propunând studierea sistematica a continutului mijloacelor de comunicare în masa si elaborarea unor indicatori pentru identificarea tendintelor (trends) asa-numitei World Attention, elementele care modeleaza „mediul simbolic mondial” conducând la construirea politicilor (policy-making).

„Cine ce spune, prin ce canal, cui si cu ce efect?” este formula consacrata de catre Lasswell în 1948 pentru a înzestra cu un cadru conceptual sociologia functionalista a mass-media, având ca rezultat:

• analiza controlului;

• analiza continutului;

• analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor;

• analiza audientei;

• analiza efectelor.

Dupa Lasswell (1948), procesul de comunicare îndeplineste trei functii în societate:

• supravegherea mediului, dezvaluind tot ceea ce ar putea ameninta si afecta sistemul de valori al unei comunitati sau a partilor ce o compun;

• punerea în relatie a componentelor societatii, pentru a produce un raspuns fata de mediu;

• transmiterea mostenirii sociale;

Paul F. Lazarsfeld si Robert K. Merton adauga la aceste trei functii si o a patra:

• distractie (entertainment).

Cei doi autori definesc „disfunctia narcotizanta” a mijloacelor de comunicare, disfunctie care genereaza apatia politica a marii mase a populatiei, „functiile împiedica disfunctiile sa grabeasca criza sistemului”. În acest joc al functiilor si disfunctiilor sistemul social este perceput în termeni de echilibru si dezechilibru, stabilitate si instabilitate.

Colaborarea dintre cei doi are ca rezultat punerea la punct a „analizorului de programe” (program analyser) si a „masinii de profiluri” (profile machine) care are ca rol înregistrarea reactiilor auditoriului în termeni de placere, neplacere sau indiferenta. Dorinta de formalizare a faptelor sociale va fi dominata de anchete privitoare la mass-media, repetate pe un esantion de persoane (panels).

În anii ’40 – ’50, istoria sociologiei functionaliste a mijloacelor de comunicare în masa înregistreaza descoperirea unui element intermediar între punctul initial si punctul final al procesului de comunicare.

Studiile conduse de Lazarsfeld – Optiunea oamenilor (The People’s Choice, 1944) si Influenta personala: Rolul oamenilor în fluxul comunicarii de masa (The Part Played by People in the Flow of Mass Communication, 1955) – descopera influenta „grupului primar”, definind fluxul comunicarii ca pe un proces în doua etape, în care rolul „liderilor de opinie” se dovedeste decisiv. Teoria poarta numele de „fluxul în doi timpi” (two-step flow):

• la primul nivel exista persoane relativ bine informate deoarece sunt expuse mass-media;

• la al doilea nivel se afla cei care consulta mai putin mijloacele de informare si care depind de ceilalti pentru a obtine informatii.

Inedita pentru analiza functionala a mijloacelor de comunicare în masa, grupul primar si esantionul intermediar, conduc pe Kurt Lewin în lucrarea O teorie dinamica asupra personalitatii (A Dynamic Theory of Personality, 1935) sa studieze „decizia de grup”, fenomenul leadership-ului, reactiile fiecarui membru din cadrul acestuia la un mesaj comunicat pe cai diferite. În cursul experientelor defineste notiunea de gatekeeper sau de controlor al fluxului de informatie, functie asigurata de liderul de opinie.

Lewin introduce conceptele de topologie si de vectori pentru a desemna sau reprezenta teoria „câmpului/ domeniului de experienta”.

În anii ’40, teoria matematica a comunicarii începe sa joace un rol în dinamica transferului si transpunerii modelelor proprii stiintelor exacte, notiunea de „informatie” dobândeste definitiv un statut de simbol calculabil.

În 1948, Claude Elwood Shannon publica Teoria matematica a comunicarii (The Mathematical Theory of Communication). Shannon propune o schema a „sistemului general de comunicare”, problema comunicarii fiind de „a reproduce într-un punct dat, în mod exact sau aproximativ, un mesaj selectionat într-alt punct”.

Shannon propune o schema liniara în care defineste o origine si semnaleaza un sfârsit, comunicarea se bazeaza pe lantul urmatorilor constituienti:

• sursa de informatie care produce un mesaj;

• encoder-ul sau emitatorul care transforma mesajul în semnale în scopul de a-l face transmisibil;

• canalul care este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor;

• decoder-ul sau receptorul ce reconstruieste mesajul pornind de la semnale;

• destinatia, persoana sau lucrul caruia i se transmite mesajul.

Shannon cuantifica costul unui mesaj al unei comunicari între doi poli în prezenta unor perturbatii aleatorii, numite zgomot, perturbatii indezirabile? nedorite, deoarece împiedica izomorfismul, adica deplina corespondenta între cei doi poli. Minimizarea cheltuielilor totale va conduce la o comunicare cu semnale convenite si la costuri minime.

Indiferent daca se refera la relatii care implica masini, fiinte biologice sau organizatii sociale, procesul de comunicare raspunde schemei liniare, care face din comunicare un proces stohastic, adica afectat de fenomene aleatorii (Andrei A. Markov, Teoria lanturilor de simboluri în literatura), între un emitator, liber sa aleaga mesajul pe care îl trimite, si un destinatar, care primeste aceasta informatie împreuna cu toate constrângerile ei.

Cercetarile biologilor au condus la aparitia notiunii de „informatie”, notiune utilizata de Erwin Schrodinger pentru a explica modelele de dezvoltare a individului continute în cromozomi. Puterea de organizare a analogiei informationale însoteste toate marile descoperiri din stiintele vietii.

În 1933, Ludwig von Bertalanffy, în lucrarea Teorii moderne ale dezvoltarii (Modern Theories of Development) pune bazele „teoriei sistemelor”. Stiintele politice vor constitui unul dintre primele domenii de aplicare a sistemismului în problemele de comunicare în masa, viata politica fiind considerata ca un „sistem de comportament” , capacitatea sistemului de a domina tensiunile depinzând de prezenta si natura informatiei care se întoarce (feedback) la cei care iau decizii.

În 1965, David Easton, în lucrarea Un cadru pentru analiza politica (A Framework for Political Analysis) defineste politica ca un sistem de intrari si iesiri (input – output) modelat pe interactiunile sale cu mediul si care raspunde adaptându-se mediului. Raspunsul sistemului depinde de rapiditatea si de exactitatea culegerii si prelucrarii informatiei.

Norbert Wiener, în 1948, publica lucrarea Cibernetica sau controlul comunicarii la animal si la masina (Cybernetics or Control Communication in the Animal and Machine) definind „informatia” ca materia prima a societatii viitoare, societate utopica a informatiei. Norbert Wiener ne averizeaza asupra tendintei naturii de a distruge ceea ce e ordonat si de a accelera degradarea biologica si dezordinea sociala, tendinta spre „entropie”.

„Suma informatiei dintr-un sistem este masura gradului sau de organizare; entropia este masura gradului de dezorganizare, una fiind negativul celeilalte”. „Informatia trebuie sa poata circula. Societatea informatiei nu poate exista decât cu conditia unui schimb fara piedici. Este incompatibila prin definitie cu embargoul sau practica secretului, cu inegalitatea accesului la informatie si transformarea acesteia din urma în marfa.”

În Cuvintele si lucrurile (Les Mots et les Choses, 1966) Michael Foucault propune o arheologie a stiintelor umane, o istorie a conditiilor de existenta a cunostintelor, dezvaluind epistemele succesive si delimitate care definesc sistemele de gândire în formarea culturii occidentale din epoca clasica pâna în cea moderna.

Foucault defineste doua forme de control social:

• disciplina bloc formata din tabuuri, interdictii, bariere, ierarhii si despartiri, rupturi de comunicare;

• disciplina mecanism formata din tehnici de supraveghere multiple si încrucisate, din procedee de control suple, functionale, dispozitive care-si exercita supravegherea prin interiorizarea de catre individ a expunerii sale constante la privirea de control.

„Puterea nu se detine si nu se transfera ca un obiect, ea nu se aplica pur si simplu ca o obligatie sau ca o interdictie celor care n-o au, ci îi investeste, se exercita prin intermediul lor si trece prin ei, se sprijina pe ei, tot asa cum împotriva puterii ei însisi se sprijina, la rândul lor, pe punctele de ancorare ale puterii însasi.”

„De fapt, puterea produce realitate; ea produce domeniile obiectelor si ritualurilor de adevar.”

Traim într-o „civilizatie a imaginii”, explozia mediatica defineste concepte derivate, cum este cel de „societate a spectacolului”. Pentru a putea întelege aceste noi concepte trebuie discutate din punct de vedere politic si sociologic „imaginile si sunetele” ca si raporturile dintre ele.

Platon, în Republica, asociaza termenul de imagine unor notiuni vagi si contradictorii: „Numesc imagini mai întâi umbrele, apoi reflexele care se vad în ape sau la suprafata corpurilor opace, lustruite si stralucitoare, si toate reprezentarile de acest fel”. Înca de la începuturile gândirii sistematice imaginea este asociata cu reprezentarea: „Apoi Dumnezeu a zis: Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra” Geneza (1, 26).

„Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau” Geneza (1, 27); „Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo înfatisare a lucrurilor cari sunt sus pe ceruri, sau jos pe pamânt, sau în apele mai de jos decât pamântul” Geneza (20, 4); „Sa nu te închini înaintea lor, si sa nu le slujesti” Geneza (20, 5).

Caracterul echivoc si confuz al oricarei imagini este subliniat de Fulchignoni în lucrarea Civilizatia imaginii (La civilisation de l’image, 1969), câteva din acceptiuni fiind:

• ipostaza exemplului concret, a modelului, a ilustrarii tipice sau simbolice;

• tot ceea ce este în limbaj artistic metofora, simbol, expresie concreta;

• fenomenul fiziologic de persistenta senzoriala, imagini pe retina;

• imagini intuitive ca fapte intermediare între imagine si perceptie, reprezentari mentale spontane fara nici o legatura directa cu realitatea, fantasmele, ecoul mental.

Fulchignoni propune stabilirea unei distinctii între cele doua ordine ale realitatii:

• imagini obiective ce provin din date senzoriale ale organului vizual în urma peceptiei directe a lumii exterioare;

• imagini subiective, adica acele reprezentari subiective ale lumii provenite dintr-un proces de imaginare creatoare.

Si în acest caz, pentru a iesi din labirintul definitiilor functionale, se apeleaza la „teoria semiotica si semiologica” care defineste statutul ontologic al imaginii ca producator de sens. Peirce considera ca „icoana” corespunde clasei semnelor în care semnificantul este într-o relatie analogica cu ceea ce reprezinta.

Peirce defineste imaginea ca subcategorie a icoanei în relatie de analogie:

• imaginea propriu-zisa care traduce o analogie calitativa între semnificant si referent prin

preluarea unor calitati formale ale referentului: forme, culori, proportii;

• diagrama care se bazeaza pe o analogie functionala reproducând organizari interne;

• metofora care este o figura retorica pornita de la un paralelism calitativ realizat printr-un transfer de semnificatie.

Trebuie sa subliniem faptul ca, imaginile vehiculeaza mesaje vizuale stabilind o relatie de sinonimie între „imagine si reprezentarea vizuala”, „imaginea fiind o analogie indiferent ca este obiectiva sau subiectiva, vizuala sau virtuala”. În cazul „imaginilor virtuale” realitatea se imita pâna la confuzie.

Daca imaginea contine semne, atunci imaginea publicitara contine cu siguranta o intentie si cu certitudine aceste semne sunt semne pline care sunt produse de conjunctia a trei tipuri de semnificanti:

• semnificanti iconici reprezentând un inventar de obiecte determinate socio-cultural;

• semnificanti lingvistici reprezentati prin sonoritate;

• semnificanti plastici reprezentati de culori.

Barthes, în lucrarea Retorica imaginii, 1964, demonstreaza ca „retorica publicitara” este un sistem compus din doua subsisteme percepute simultan:

• nivelul denotatiei care furnizeaza nivelul necodificat înregistrând elementele de referinta, caracteristicile obiectului prezentat. La acest nivel nu exista o transformare între semnificant si semnificat. Pentru descifrare avem nevoie de o experienta perceptiva si culturala minima, fotografia reprezentând „gradul zero al inteligibilitatii” .

• nivelul conotatiei defineste un cod impregnat cu semnificatii socio-culturale.

„Denotatia sufera de handicapul naturii, în timp ce conotatia beneficiaza de privilegiul culturii.”

Umbero Eco considera ca simbolurile vizuale fac parte dintr-un limbaj cultural codificat, transcriind, dupa un cod, anumite conditii ale experientei. Eco, în Tratatul de semiotica generala, defineste patru tipuri de coduri legate de baza fizica a comunicarii iconice, ce structureaza procesul de comunicare vizuala:

• coduri iconice propriu-zise:

.. figuri, elemente cu grad mic de structurare, aporturi geometrice, contraste luminoase;

.. semne, dificil de analizat si care definesc unitati de identificare izolate ale imaginii;

.. enunturi, coduri ce caracterizeaza unitati iconice, cuplate asociativ sau opuse contextual;

• coduri iconografice, configuratii sintagmatice conotate cultural (Învierea, Botezul, Judecata de Apoi, Rastignirea etc.);

• coduri stilistice, creatii originale legate de nevoia autonomiei sau de un ideal estetic particular;

• codurile inconstientului, determina identificari si proiectii psihice, suscitate de semne vizuale.

În lucrarea Tratat de semiotica generala, Eco considera ca între cuvânt si continut exista o corelatie culturala. Pentru a analiza pertinent corelatia culturala în cazul imaginii se recomanda abandonarea modalitatilor naïve privind iconul:

• semnele iconice au aceleasi proprietati cu obiectul;

• semnele iconice sunt asemanatoare cu obiectul;

• semnele iconice sunt analoage obiectului;

• semnele iconice sunt motivate de obiect;

• semnele iconice sunt codificate cultural, analizabile prin descompunere în unitati pertinente.

Eco trage concluzia ca semnele iconice sunt codificate cultural fara a implica în mod necesar faptul ca acestea sunt corelate arbitrar cu continutul. Eco izoleaza trei niveluri axate pe imaginea propriu-zisa:

• nivelul iconic, care înregistreaza datele concrete ale imaginii;

• nivelul iconografic, constituit din doua tipuri de codificari:

.. istorice, semnificanti constitutivi culturali;

.. publicitare, specifice procesului de simbolizare;

• nivelul tropologic, echivalent vizual pentru figurile retorice (metafora, hiperbola etc.) si pentru tropii vizuali, realizati prin procesul de creatie.

Dincolo de aceste niveluri de analiza a imaginii, Eco mai introduce doua categorii de analiza aplicate domeniului argumentarii:

• nivelul topicii, al cadrelor generale de argumentare;

• nivelul entimemei, ce dezvolta rationamente declansate prin imagine.

FUNCTIILE COMUNICARII

Functii ale comunicarii amintite pe scurt si anterior au fost stabilite, pe masura evolutiei opiniilor si cercetarilor în acest domeniu, începând cu antichitatea. În retorica clasica, comunicarea publica – oratoria – era împartita dupa cum urmeaza:

• judiciara (sau „forensica”);

• deliberativa (sau „legislativa”);

• epideictica („ceremoniala”sau „demonstrativa”).

Aristotel a asociat fiecarui „tip” de oratorie un aspect de timp (trecut, prezent, viitor) si a stabilit functiile si temele potrivite fiecareia.

Secolul al XX-lea si dezvoltarea stiintei si tehnicii au condus la noi definiri si în cazul comunicarii, analogia cu transmisiile radiofonice determinându-l pe Karl Bühler în 1934 – Teoria limbii – sa foloseasca pentru prima data termenii azi deja consacrati de: emitator, mesaj si receptor legati de actul comunicarii lingvistice. În consecinta, în raport cu fiecare din acesti termeni, se disting urmatoarele functii ale comunicarii:

• expresiva – în raport cu emitatorul;

• reprezentativa – în raport cu mesajul;

• apelativa – în raport cu destinatarul (receptorul).

Roman Jakobson, dupa cel de-al doilea razboi mondial, clasifica functiile comunicarii, în:

• emotiva, de evidentiere a starilor interne ale emitatorului;

• conativa, persuasiva sau retorica, prin care se solicita obtinerea unui raspuns din partea destinatarului;

• poetica, centrata pe mesaj;

• referentiala, care acopera atât referinta mesajului cât si cadrul situational în care are loc transmiterea acestuia.

Dell Hymes, considerand incompleta aceasta functie în viziunea lui Jakobson, a mai definit si functia:

• contextuala sau situationala, orientata asupra cadrului în care se desfasoara procesul de comunicare;

• metalingvistica, manifestata în cazul în care apare necesitatea atragerii atentiei asupra codului utilizat în comunicare;

• fatica, având în vedere caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei sale functionari.

TIPURI DE COMUNICARE SOCIALA

Comunicarea este fundamentala atât pentru existenta individuala cât si pentru stabilirea raporturilor individului cu ceilalti, cu societatea. A comunica este esential atât în viata personala cât si în cea profesionala, în acest ultim caz, raporturile ierarhice ridicând uneori bariere greu de depasit; pe aceeasi treapta ierarhica comunicarea se desfasoara mai usor, încrederea interlocutorilor este mai mare.

În functie de numarul participantilor si tipul de relatie dintre ei, exista cinci tipuri de comunicare:

• Comunicarea intrapersonala, în care emitatorul si receptorul sunt identici, este dialogul interior purtat cu sinele.

• Comunicarea interpersonala diadica presupune strict doi participanti si are urmatoarele obiective:

• convingerea interlocutorului;

• autocunoasterea;

• descoperirea lumii exterioare;

• stabilirea si mentinerea de relatii semnificative cu alte fiinte umane; William

Schutz, defineste „nevoile interpersonale”: nevoia de incluziune, nevoia de control si nevoia de afectiune.

• ajutorarea semenilor;

• jocul si distractia.

doua ipostaze ale unei comunicari diadice:

• ciclul simplu sau mono-sens;

• ciclul dublu-sens.

• Comunicarea de grup – ipostaza a comunicarii interpersonale – presupune mai mult de doi participanti.

Formarea grupurilor este determinata de existenta unui obiectiv comun si a avut ca trasatura definitorie, pâna nu demult, apropierea fizica a participantilor. Acest „obstacol” este depasit în momentul de fata prin dezvoltarea continua a mijloacelor tehnice: telefon (teleconferinte), calculator (Internet) etc.

Conversatia în doi sau într-un cerc de persoane cunoscute sau mai putin cunoscute reprezinta cea mai neîngradita forma de manifestare publica.

În secolele trecute, când comportarea în societate se supunea unor reguli protocolare, manualele de buna purtare cuprindeau capitole speciale despre conversatie.

Epoca moderna s-a eliberat de asemenea conveniente rigide dar manuale ale „manierelor elegante”, care sa cuprinda si astfel de reguli, continua sa apara si în prezent, deoarece între oameni tacerea prelungita devine suparatoare iar monopolizarea discutiei nu este o solutie; între necunoscuti dar si între prieteni, exprimarea trebuie sa fie corecta si controlata.

• Comunicarea publica: presupune prezenta unui singur emitator si a unei multitudini de receptori. Exista trei conceptii – teorii – care, din punct de vedere cronologic, au dominat succesiv abordarea teoretica a stiintelor comunicarii:

• Teoria actionala – teoria tintei – prima, din punct de vedere cronologic – supradimensioneaza rolul oratorului in detrimentul auditoriului (publicului).

Conform acestei teorii, calitatile oratorului – naturale si/sau exersate – sunt suficiente pentru ca acesta sa fie înteles de orice auditoriu, considerat un receptor pasiv. Discursul filozofic – care prefera orientarea spre adevar decât spre un public mai mult sau mai putin avizat – privit din perspectiva teoreticienilor ulteriori, exemplifica foarte bine aceasta teorie.

• Teoria interactionala – teoria ping-pong-ului – aparuta ulterior – prin recunoasterea rolului interlocutorului a dat nastere unei noi conceptii despre comunicare, bazata pe observarea caracterului cooperativ al acesteia.

Existenta unui raspuns – feed-back – alternarea replicilor presupun schimbarea succesiva a rolului de receptor în emitator, comunicarea amintind în acest caz de jocul de tenis, de unde si numele.

• Teoria tranzactionala – teoria spiralei – cea mai moderna dintre abordari – a aparut ca urmare a dezvoltarii cercetarilor asupra comunicarii non-verbale si recunoasterii valorii comunicative a comportamentului.

Denumiti generic ”paloaltisti” – de la localitatea Palo Alto, din apropiere de San Francisco – cercetatorii de la Institute of Mental Research au demonstrat imposibilitatea separarii obiective în cauze si efecte in comunicarea interpersonala; ca urmare, nu exista acumulari discrete ci un continuu în care contributia fiecarui participant nu este clar recunoscuta, o „spirala” a comunicarii.

• Comunicarea de masa: presupune prezenta obligatorie a uneia din institutiile comunicarii de masa, presa scrisa si audiovizuala si poate avea una din urmatoarele forme: productie de carte, presa scrisa, transmisii de radio sau televiziune. Functiile comunicarii de masa (Mihai Coman: Functiile socio-culturale ale mass-media) pot fi sintetizate în urmatoarele:

• functia de informare;

• functia de interpretare;

• functia instructiv-culturalizatoare;

• functia de liant;

• functia de divertisment.

RETORICA – FUNDAMENTUL COMUNICARII PUBLICE

“La inceput a fost cuvantul. ”

• Momente si personalitati

Retorica – arta de a compune dar si de a prezenta un discurs – se concentreaza asupra comunicarii într-un context. Vorbirea, ca si scrisul, nu iau nastere niciodata în vid ci în anume conditii istorice, culturale si temporale, strâns legate de motivele care determina sau inspira comunicarea: o nevoie presanta, o ceremonie conventionala, o intentie specifica etc.

Retorica apare pentru prima oara în curtile de justitie din Atena si curând devine importanta în toate domeniile vietii.

Pericle în Discursul funebru pastrat în opera lui Tucidide apreciaza puterea de lamurire a cuvântului înaintea oricarei actiuni: „… nu socotim ca discutiile sunt o paguba pentru fapte ci lipsa de lamurire prin discutie, facuta mai înainte de a porni la înfaptuirea a ceea ce trebuie.”

Recunoasterea contributiei însemnate aduse de arta cuvântului se gasesc frecvent în operele lui Homer sau Tucidide, în nenumarate situatii eroii fiind prezentati perorând.

Aparitia elocintei ca arta este semnalata în secolele al V-lea si al IV-lea î.e.n. în Sicilia, desi Atena oferea la vremea respectiva climatul propice dezvoltarii acesteia si potrivit lui Cicero, studiul elocintei este caracteristic Atenei, maestrii cuvântului prosperând în cetatea zeitei întelepciunii.

Grecii antici folosesc termenul de kairos, un termen a carui semnificatie aproximativa este „perioada generatoare” sau „ocazie”. Astfel, un anumit kairos necesita un anumit tip de discurs. Romanii vorbesc de deccorum, un principiu semnificativ si cuprinzator al retoricii, însemnând oportunitatea unui discurs: este nevoie de adaptarea cuvintelor nu numai la subiect dar si la auditoriu, într-un anume loc la un moment dat. Sensibilitatea la kairos da posibilitatea de a avea deccorum in alegerea cuvintelor potrivite unui anumit auditoriu, spuse intr-o maniera potrivita.

Retorica nu se refera deci, numai la discurs ca termen abstract ci este strâns legata de natura auditoriului – devenit în acest caz un termen principial de întelegere a retoricii – este totdeauna interesata de directionarea unor cuvinte potrivite unui auditoriu specific.

Cei dintâi învatati care se ocupa de arta cuvântului, mentionati de Aristotel, sunt Empedocle din Agrigent (inventatorul retoricii, dupa Aristotel), Corax si Tisias, acesta din urma codificând si propagându-si învatatura printr-o Techne retorike.

Primii profesori de retorica la Atena sunt sofistii, care urmaresc dezvoltarea capacitatii practice de a vorbi si actiona ca membru al familiei si al societatii.

Cei zece mari oratori ai antichitatii elene – recunoscuti de criticii alexandrini – au fost: Antifon, Andocide, Lisias, Isocrate, Iseu, Eschin, Demostene, Licurg, Hiperide si Dinarh, dintre care, Demostene este indiscutabil cel mai important.

Demostene – cel mai mare creator al antichitatii si unul dintre cei mai de seama oratori ai tuturor timpurilor – se naste în anul 384 î.e.n. în demosul Paiania si traieste în perioada în care Filip, regele Macedoniei, ameninta libertatea Greciei. Cariera sa politica se oglindeste în discursuri, întâi ca orator al opozitiei – marile discursuri: Filipicele si Olinicele – apoi ca sef al partidului aflat la putere, când pregateste lupta împotriva lui Filip. În urma luptei de la Cheroneea (388 î. e.n.) si venirii la tron a lui Alexandru cel Mare, Demostene face parte din partidul învins si aplombul sau politic scade. Dupa moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.e.n.) si lupta de la Crannon (322 î.e.n.), când armata ateniana este zdrobita, urmarit de macedoneni, Demostene se refugiaza in templul lui Poseidon din insula Calauria unde se otraveste.

Sofocle se naste în 496 î.e.n. la Colonos, o mica localitate aproape de Atena si traieste o viata lunga într-o perioada de maxima înflorire a Atenei, în plina ascensiune a puterii politice si economice. Momentul Miltiade si victoria de la Maraton (490 î.e.n.), anii de lupte între Temistocle si Aristide si în sfârsit, epoca lui Pericle – perioada de maxima consolidare a democratiei sclavagiste ateniene – marcheaza atât viata cât si opera sa. Moare la 90 de ani, tocmai la timp sa nu vada caderea definitiva a Atenei, urmata foarte curând de caderea Spartei si a elenismului. Lucid pâna în ultimul moment al vietii, Sofocle adreseaza ultimul sau cuvânt umanitatii prin drama „Oedip in Colonos”.

Platon defineste retorica mai mult ca filozofie decât ca arta, o unealta inutila; este interesat mai mult de adevar. Discipol al lui Socrate, Platon scrie 28 de dialoguri si scrisori.

Dialogurile din tinerete (Apologia lui Socrate, Criton, Gorgias) aplica metoda socratica de aflare a adevarului de la însusi cel care este educat si care l-ar detine fara sa o stie. Dialogurile de maturitate (Menon, Banchetul, Fedon, Fedru, Republica) reprezinta contributia sa originala care consta în teoria Ideilor, esente care ar exista în afara timpului si spatiului, realitatea vizibila fiind doar o copie a lor.

Mari oratori clasici romani au fost: Cato cel Batrân, Marc Antoniu, Cicero sau Seneca.

Cicero, Marcus Tullius se naste în 106 î.e.n., este ucis în 43 î.e.n. iar viata sa coincide cu declinul si prabusirea imperiului roman. Este un actor important în multe din evenimentele politice semnificative ale perioadei, opera sa fiind o sursa valoroasa de informatii asupra acestora. Considerând politica mai presus decât filozofia, cea din urma prezentând valoare doar ca mijloc de a eficientiza actiunea politica, scrie lucrari filozofice doar în perioadele în care, fortat de împrejurari, nu poate lua parte la politica în mod activ.

Seneca, Lucius Annaeus – definit de Tacit ca un spirit acomodat, adaptat gustului epocii – traieste în perioada începutului imperiului roman, perioada de mare înflorire a societatii si culturii romane.

Scrie mai ales proza filozofica, corespondenta cu prietenul sau Lucilius – plina de meditatii etice – si asa numitii „dialogi” – lucrari consacrate unei anumite teme, lipsite de rigoarea expunerii academice dar pline de culoare si vivacitate, adoptând mai degraba tonul unei conversatii moralizatoare cu un interlocutor imaginar.

Teoria retoricii este discutata de Aristotel si mai apoi de Quintilian.

Aristotel crede ca retorica este „gasirea mijloacelor disponibile pentru a convinge”. Întemeietor al scolii peripatetice, Aristotel este autorul unei vaste opere filozofice cuprinzând scrieri de logica (Analitica, Organon), filozofie a naturii (Fizica), filozofie propriu-zisa (Metafizica), de etica (Etica Nicomahica, Etica mare) si de poetica (Poetica).

Quintilian, Marcus Fabius se naste la Calagurris, Spania în 35 e.n., este educat sa devina retor si deschide prima scoala publica adevarata de retorica, primind un salariu de la stat. Este singurul retor care primeste o bursa imperiala. Dupa ce preda timp de douazeci de ani, se retrage si la sfatul prietenilor de a-si împartasi experinta în domeniul pedagogiei retoricii, scrie Instiutio Oratoria, singura lucrare care a supravietuit pâna în prezent, din trei câte a publicat, celelalte fiind un discurs de aparare a unui suspect de crima si tratatul Asupra decaderii oratoriei romane.

Retorica este inclusa si în programele disciplinelor artelor liberale medievale, fiind utilizata în secolele ce urmeaza în trei domenii principale ale vietii publice: politica, religie si drept.

În perioadele Evului Mediu, Renasterii si Reformei, retorica este în general asociata bisericii, marii oratori purtând numele de Savanorola, Martin Luther sau John Calvin. Martin Luther este una din figurile istorice cele mai controversate: sustinatorii sai îl numesc un erou protestant, un luptator pentru libertate, un conducator întelept al bisericii iar detractorii, un eretic sau un terorist ecleziast profan. Între aceste exprimari extreme exista voci care îl considera un rau necesar sau un catalizator într-o situatie sociala si religioasa speciala.

El însusi se considera un simplu calugar sau un simplu Crestin, ceea ce nu îl împiedica sa provoace o unda de soc în sânul bisericii, schimbând cursul istoriei occidentale. Sunt patru perioade distincte în care poate fi împartita viata sa: anii de început (1483 – 1516), Reformatorul (1517 – 1525), Conducatorul religios (1526 – 1537) si ultimii ani (1538 – 1546).

John Calvin – nascut într-o familie din clasa mijlocie superioara franceza, pe numele sau adevarat Jean Cauvin – este coniderat una din cele mai importante figuri ale Reformei. Educat pentru viata religioasa, este influentat de ideile lui Luther si devine protestant. Îsi dedica o parte din viata scrierii lucrarii Institution de la Religion Chrétienne (Institutia Religiei Crestine). Principalele sale convingeri religioase sunt: credinta în primatul Scripturii ca unica autoritate în luarea deciziilor doctrinare, credinta în predestinare si în salvarea prin credinta si respingerea episcopatelor; este întemeietor al calvinismului.

Dezvoltarea parlamentelor, în secolul al XVIII-lea, determina aparitia marilor oratori ca: Charles James Fox, James Otis sau Danton si Mirabeau. Datorita faptului ca acesti politicieni vorbeau de obicei celor din clasa sociala a caror exponenti erau, discursurile lor erau complexe si erudite, pline de aluzii la clasici.

În secolul al XIX-lea, dezvoltarea metodismului si a religiilor evanghelice da nastere unor predicatori ca John Wesley sau George Whitefield, care se adreseaza unui auditoriu eterogen, din diferite clase sociale. Discursurile lor cu aluzii biblice si apeluri emotionale influenteaza profund stilul oratoric al multor politicieni.

Dintre oratorii faimosi ai secolului al XIX-lea se pot enumera: Disraeli, Lamartine, Abraham Lincoln iar în tara noastra, Barbu Stefanescu Delavrancea.

Benjamin Disraeli, sir – nascut evreu si convertit la crestinism împreuna cu toata familia de catre tatal sau – munceste din tinerete încercând sa supravietuiasca, orientându-si viata catre obtinerea si mai apoi catre mentinerea puterii. Devine în cele din urma prim ministru al Imperiului Britanic si prieten apropiat al reginei Victoria, pentru care creaza în 1876 titlul de „împarateasa a Indiei”. Scrie romane înca din tinerete, este cunoscut pentru pamfletele sale politice iar în calitatea sa de prim ministru modifica legislatia britanica privitoare la conditiile de munca si de locuit si prin tot ce întreprinde, protejeaza interesele britanice si largeste granitele imperiului. Abraham Lincoln – nascut într-o familie saraca din Kentucky si ramas orfan de mama la zece ani – este nevoit sa lupte înca de la început, atât pentru a se întretine, cât si pentru a învata. Poate fi caracterizat de urmatoarea afirmatie a partenerului sau de avocatura: Ambitia sa a fost un motor care nu a stiut de nimic. Autor al Proclamatiei pentru Emancipare, prin care se abolea sclavia, ales si reales presedinte al Statelor Unite, este asasinat la teatrul Ford din Washington de John Wilkes Booth, un actor care credea ca ajuta Sudul , nemultumit înca de abolirea sclaviei. În prima jumatate a secolului al XX-lea, de aprecieri deosbite se bucura Woodrow Wilson, Lenin, Trotki, David Lloyd George, Winston Churchill. Stilul oratoric bombastic al lui Hitler si Mussolini, inevitabil asociat cu ideologiile lor politice, discrediteaza stilul retoric grandilocvent.

Vladimir Ilici Lenin – unul din conducatorii partidului bolsevic înca de la formarea sa, în 1903 – a condus sovietele la victoria din 1917, fiind ales în fruntea guvernului sovietic, unde si-a desfasurat activitatea pâna în 1922, când s-a retras din cauza sanatatii. Angajat în lupta revolutionara înca din tinerete, absolvent de Drept, începe prin a apara drepturile taranimii sarace din Samara iar contactul cu învataturile revolutionare ale lui Plehanov, munca în biblioteci si la ziare în cursul calatoriilor în Elvetia, Franta si Germania îi formeaza si modeleaza convingerile politice. Fondator al internationalei socialiste, ultimele sale articole sunt împotriva birocratizarii partidului comunist.

Aparitia radioului obliga retorica sa devina mai intima, mai conversationala, fiind recunoscute

în acest sens discursurile presedintelui american Franklin Delano Roosevelt. Televiziunea adauga cerinte suplimentare pentru orator (devenit acum „public speaker”) care trebuie sa aiba nu numai o voce frumoasa ci si o aparitie agreabila. Si în aceste conditii, foarte multi politicieni – exemplu notabil fiind John Fitzgerald Kenedy – reusesc sa mareasca impactul discursurilor lor cu ajutorul camerelor de luat vederi.

• Discursul

Experienta comunicarii interumane arata ca exista patru motive pentru care se formuleaza un discurs:

• dorinta explicarii sau informarii asupra unei probleme;

• dorinta de a convinge pe cineva de ceva;

• dorinta de a descrie ceva;

• dorinta de a povesti ceva.

Aceste dorinte naturale sau intentii determina cele patru forme de discurs definite de retorica conventionala dupa cum urmeaza:

• expunere;

• argumentare/persuasiune;

• descriere;

• povestire.

Expunerea raspunde intentiei de a informa, de a explica de exemplu, în scopul clarificarii unei idei, analizarii unei situatii, definirii unui termen, de a da indicatii.

Argumentarea/persuasiunea reprezinta puterea

Persuasiunea si argumentarea au acelasi scop: de a convinge, de a lamuri. Diferenta consta în metoda utilizata: în timp ce persuasiunea face uz de apelul emotional implicând un minim necesar de logica si subliniind comuniunea cu auditoriul pentru a obtine o schimbare de atitudine, de punct de vedere, de sentimente, argumentarea utilizeaza logica pentru a obtine aceasta schimbare.

Descrierea reda intentia vobitorului de a oglindi cât mai fidel experienta perceputa în mod propriu, de a da auditoriului „sentimentul” lucrurilor/evenimentelor descrise, calitatea unei experiente directe.

Povestirea este acel tip de discurs preocupat de actiune, cu evenimente în desfasurare si viata în miscare.

În concluzie, se poate spune ca: expunerea explica facând apel la întelegere; argumentarea apeleaza de asemenea la întelegere dar în scopul convingerii auditoriului; descrierea si povestirea pot conduce, e adevarat si la întelegere dar apeleaza în mod special la imaginatie, la capacitatea auditoriului de a recrea calitatile unui obiect sau eveniment.

• Auditoriul

Toate discursurile sunt realizate în lumina celor ce le vor asculta sau citi. Cu alte cuvinte, analiza retorica ia în consideratie totdeauna cum un anumit auditoriu da forma compozitiei unui text sau raspunde la acesta.

În oratoria clasica, de auditoriu se leaga stabilirea ocaziei în care este tinut un discurs. Teoreticienii de mai târziu iau în considerare numerosii auditori carora le este prezentat un discurs, în mod intentionat sau nu, de exemplu, auditoriul secundar la care ajunge versiunea tiparita a discursului, la distanta în timp sau spatiu sau auditoriul multiplu prezent într-un teatru: cei de pe scena care asculta discursul unui anumit personaj si cei din public care asculta tot ce se întâmpla pe scena. Preocuparea retoricii pentru auditoriu poate fi privita în contrast direct cu discursul filozofic a carui preferinta este orientarea spre adevar si nu doxa sau opinia unui auditoriu neinitiat.

COMUNICAREA NONVERBALA – LIMBAJUL CORPULUI

Întotdeauna am incercat sa exprim sentimentele prin mobilitatea muschilor … (Auguste Rodin) Forma corpului omenesc, din punct de vedere anatomic, este data de scheletul acoperit de muschi. Acestia pun în miscare atât scheletul, cât si organele interne, suprafetele de piele din jurul fetei si gâtului, firele de par de pe corp (sentimentul de spaima,de exemplu, determina o multitudine de mici mushi sa ridice firele de par de pe tot corpul). Creierul nonverbal da glas tuturor sentimentelor, starilor de spirit si conceptelor prin intermediul contractiei muschilor: fara muschi sa miste toate partile sale, corpul omenesc ar fi aproape tacut. „Limbajul corpului te poate face o fiinta umana mai întelegatoare si poate influenta abordarea fiecarei relatii în care esti implicat.” (Julius Fast) Limbajul corpului – termenul care a definit pâna nu demult comunicarea nonverbala – este o sintagma care eticheteaza un canal cheie al comunicarii umane, diferit de cuvinte (vorbite sau tiparite) si reprezinta totalitatea miscarilor corporale, posturilor si expresiilor faciale prin care o persoana comunica nonverbal cu alte persoane. Cercetarile efectuate în anii ’90 – Decada Creierului – au completat definitia comunicarii nonverbale cu semnificatii sustinute de explicatii neurologice; limbajul corpului se bazeaza pe modelele comportamentale ale comunicarii nonverbale.

Gestul – semnul nonverbal care denumeste o miscare corporala, postura sau expresia materiala care codifica sau influenteaza un concept, motivatie sau stare de spirit – reprezinta informatie, nu este nici materie si nici energie. Gesturile includ mult mai mult decât simplele miscari al mâinilor sau altor parti vizibile ale organismului. Intonatiile vocii pot înregistra atitudini si sentimente la fel de semnificativ ca înclestarea pumnului, agitarea mâinii, datul din umeri sau ridicarea sprâncenelor. (Sapir, 1931)  … raspundem la gesturi cu o mare vioiciune si chiar s-ar putea spune ca o facem potrivit unui cod elaborat si secret care nu este scris nicaieri, nu este cunoscut de nimeni si este înteles de toti. (Sapir, 1927)

Gestul este la originea limbajului, cel din urma fiind miscare corporala careia fintele umane i-au atasat semnificatie. (Armstrong et al. 1995)

Fata – situata în partea din fata a capului – este, din punct de vedere nonverbal, partea corpului uman cea mai expresiva emotional. Fata defineste identitatea, exprima atitudini, opinii si stari de spirit, arata modul de înrudire cu altii, este marca vizuala a fiecarei fiinte umane.

Extrem de expresiva, fata umana are trasaturile foarte mobile si deoarece „vorbeste pentru ea însasi” cu elocinta si candoare, vocabularul are doar câteva cuvinte care sa exprime multitudinea si diversitatea gesturilor sale. Din punct de vedere emotional, fata este mai puternica decât cuvântul.

Emotiile sunt atât de legate de expresia faciala, încât sunt greu de delimitat de aceasta. În 1872, Charles Darwin concluziona ca multe expresii si semnificatiile lor sunt universale.

Sylvan S. Tomkins (1962) si Carroll Izard (1977) au propus un set de opt expresii faciale „de baza”: surpriza, interesul, bucuria, furia, frica, dezgustul, rusinea si chinul. Eckman si Friesen (1971) au aratat ca expresiile de fericire, tristete, furie, frica, surpiza, dezgust si interes sunt universale.

Râsul si plânsul – vocalizari ritmice în care sunt implicati muschi de pe întregul corp, vizibile mai ales pe fata – sunt alaturi de expresiile enumerate mai sus, manifestari ale fiintelor umane în raport cu lumea înconjuratoare si reactii la stimuli fizici, psihici sau sociali. Omul este singurul animal care râde nota filozoful francez Henri Bergson si sub rezerva descoperirilor ulterioare (râsul uman are multe în comun cu unele chemari ale animalelor), se poate afirma ca râsul este partial mostenit, partial învatat, variaza foarte mult ca forma, durata si intensitate si apare ca raspuns într-o situatie emotionanta, jenanta sau amuzanta, acestea din urma, specific umane.

A plânge este omeneste si s-a dovedit ca lacrimile de bucurie sau de tristete sunt specific umane. Raspuns visceral la suferinta, fericire, tristete sau durere, plânsul are durata variabila: un plâns fericit dureaza doua minute; un plâns nefericit, sapte (Ralston, 1998:99). Înrosirea fetei, ca urmare a exercitiului fizic, jenei, timiditatii, furiei sau rusinii – forma de manifestare specific umana – este determinata de stimuli sociali, ca atunci când devenim centrul atentiei unui grup, suntem rugati sa luam cuvântul sau încercam un sentiment de panica.

GEST/EMOTIE/PREZENTARE

SEMNIFICATIE/EXPRIMARE

EXPRESII FACIALE/MISCARI CORPORALE

Clipirea din ochi

Reflecta (rata de clipire) starea psihologica în maniera poligrafului. Intensificarea semnificativa a acesteia poate reflecta stressul emotional, o emotie generata, de exemplu, de vorbirea în public sau de o minciuna

Coborârea sprâncenei – Este un indicator sensibil al dezacordului, dubiului sau incertitudinii.

Ridicarea sprâncenei

Creste intensitatea unei expresi faciale; poate întari o privire dominatoare, exagera bosumflarea sau mari energia unui zâmbet.

Fata lipsita de expresie

Trimite un puternic mesaj emotional: Nu deranjati! Este un semn subtil de a-i tine pe ceilalti la o distanta politicoasa.

„Gura cascata”

Este semnul de necontestat al surprizei, încurcaturii, incertitudinii.

Gura încordata

Reflecta în mod clar anxietatea, nervozitatea si grija; marcheaza cu precizie modificarea starii de spirit, un gând inedit sau schimbarea brusca a sentimentelor.

Zâmbetul

Este expresia fericirii, bucuriei, placerii; desi se poate zâmbi si din politete sau „la aparatul de fotografiat”, zâmbetul adevarat nu apare la comanda.

Datul capului pe spate, ridicarea barbiei

Universal recunoscute, sunt semne de superioritate, aroganta si dispret.

Respingerea – întoarcerea capului (de la interlocutor)

Indica nesiguranta sau dezacordul cu interlocutorul; o astfel de atitudine prelungita poate dezvalui timiditatea sau neplacerea.

Semnele mâinilor – mima

Reprezinta cele mai intelectuale gesturi umane, relevând prezenta gândului conceptual; exprima, de asemenea, gândirea narativa, relatiile între obiecte si asocierile de idei. Asemanate cuvintelor, le însotesc adeseori.

Mâinile în solduri

Arata pregatirea corpului pentru a actiona, a executa, a lua parte sau a-si asuma responsabilitatea unui eveniment, activitati sau sarcini. Fara cuvinte, corpul este echilibrat în pozitia „un pas înainte”, de exemplu, pentru a îndeplini ordinul unui superior, pentru a disciplina un subordonat sau pentru aparare.

Intentia

Pregateste tot o actiune nonverbala, cum ar fi parasirea unei încaperi, ridicarea de la masa sau atacarea unui dusman si este un semnal inconstient despre sentimentele adevarate fata de o persoana. Poate, de asemenea, reflecta atitudini interne, opinii nerostite sau emotii.

Exagerarea dimensiunilor corporale

– bombarea pieptului

Reflecta dorinta de dominare, amenintare, înselare a unui oponent.

POSTURI

Încrucisarea bratelor pe piept

Reprezinta o pozitie comfortabila de relaxare a bratelor, chiar si în timpul unei discutii; este deseori decodificata ca un semn defensiv, sugerând aroganta, dezacordul sau neplacerea; cu bratele si coatele strâns lipite de corp, poate releva nervozitatea acuta sau anxietatea cronica.

Distanta unghiulara

Reflecta relatia în care suntem cu persoanele aflate în imediata noastra apropiere, variind de la 0 grade (fata în fata) cu cei admirati si agreati pâna la 180 grade (întoarcerea spatelui) cu cei neagreati si cu care nu suntem de acord.

Alinierea corpului

Arata acordul, simpatia si loialitatea; la o întâlnire oficiala se poate identifica persoana cea mai

importanta, prin numarul torsurilor aliniate în directia sa.

Reverenta/plecaciunea

Universal, oamenii se înclina pentru: a saluta, a arata respectul, a manifesta curtoazia, a se ruga.

Înclinarea în fata usii sefului – un act inspirat de creierul reptilian – fara a avea valente universale sau o traditie oficiala se practica pe scara larga.

Ghemuirea

Pozitie primitiva de protejare a corpului, exprima o atitudine servila, un sentiment de supunere sau timiditatea.

Modificarea pozitiei

Realizata brusc, poate semnaliza un sentiment, o stare, o opinie neexprimate.

Pozitia sezând

Maniera de sedere la o masa de conferinte transmite informatii relevante atât despre starea participantului (mental, fizic, social), cât si despre opinii, atitudini, stari neexprimate.

EMOTII

Fericirea

Un sentiment visceral placut de multumire, stare de bine sau bucurie, aratat prin râs sau zâmbet (bucuria intensa se poate manifesta si prin plâns), precum si prin „miscari fara rost” (Darwin): dans, aplauze.

Tristetea

Un sentiment visceral neplacut de amaraciune, nefericire, depresiune, manifestat prin postura înclinata, fata plângatoare si strângerea buzelor, privirea fixata în gol etc.

Furia

Un sentiment, de obicei neplacut, de suparare, respingere, mânie, aratat prin mandibula încordata în pozitia „a musca”, posturi de exagerare a dimensiunilor corporale, pumni strânsi, gura înclestata, ridicarea tonului vocii.

Frica

Un sentiment visceral, de obicei neplacut, de anxietate, aprehensiune, groaza care se manifesta prin: distanta unghiulara exagerata, eliberarea unui miros neplacut, tremuraturi si clantanit din dinti, încovoiere, plânset, gesturi necontrolate, clipiri rapide, gesturi de retragere, reactia de înghetare, accelerarea batailor inimii, tensiune musculara ridicata, strigate, privire fixa cu pupile dilatate, palme transpirate etc.

Dezgustul

Un sentiment bolnavicios de repulsie, dezgust, greata, aratat prin: pozitia si forma buzei superioare, „vociferari” digestive de respingere, îngustarea ochilor, lasarea sprâncenelor, proeminente vizibile pe limba etc.

Incertitudinea

Un sentiment cognitiv de indecizie, neîncredere, îndoiala, manifestat prin: miscari involuntare ale ochilor, gesturi de autoatingere, încruntari, miscari ale capului, înclestari ale buzelor, gesturi dezordonate etc. Sentimentele de incertitudine fac legatura între emotional si cognitiv.

MODALITATI DE PREZENTARE

Articolele de pus la gât

Subtire si fragil, dezvaluind vulnerabilitatea, gâtului uman trebuie protejat: în situatii oficiale, barbatii poarta cravata, gulerul camasii formeaza o sageata cu vârful în sus, cravata aratând starea si ocupatia purtatorului; femeile pot purta gulere înalte sau esarfe. În relatiile neoficiale cu sexul opus, gâtul nu se acopera si se foloseste aceasta fragilitate pentru a cuceri.

Costumul de afaceri

Constituit din sacou cu pantalon sau fusta, confectionat la croitor este destinat sa sublinieze identitatea personala si sugereaza statutul înalt si puterea în afaceri, guvern sau armata. Nuantele închise de gri, verde si bleumarin confera un aspect serios si oficial.

Blue jeans

Declaratie universala de moda a „independentei”, „razvratirii” si respingerii tineresti a costumului de afaceri.

Ghetele

Sugereaza forta prin adaugarea în înaltime si asigurarea stabilitatii.

Pantofii feminini

Într-un stil expresiv, acestia: dezvaluie, ascund sau mascheaza piciorul feminin.

Pantofii masculini

Reflecta caracterul dominant, supus sau neutru al purtatorului.